Neagra carare

Pe alei nemăturate.

Anotimpuri trec 

Adie amintiri moarte

Și lasă puhoi...

De vise, de oameni.

Printre bănci uzate.

Se înșiră funii

Ce aerul ii-l iau

Il cheamă în șoapte

O liniște amăgitoare.

Nu există noapte

Dar nici soare nu-i.

O fata morgana

Sunt umbre false

Ce îmbrățișează lent.

Uneori vede stele

Ce rapid se sting

Mâinile devin plumb

Nimic nu ating.

Propriul corp, nici atat

Cu greata de sine

Își ia avant.

Cu ochii închiși

Cu respirația tăiată 

Cu inima in gat 

Și în auz o suierare.

Cu gândul departe

Nici pentru sine

Nu-i de valoare.

Alt gand își sare rândul

Se înghesuie în fața 

"Să pășesc 'nainte...

Găsesc lumina?

Găsesc soare?

Poate cad...într-o imbratisare"

Mă gândesc la tine...

Ma gândesc la tine des

Poate nu atât...ca înainte

Îmi apari în vis, în vers

Putin cât să te pot prinde.

Sau mă prefac că ești 

Îmi închipui că te-ating.

Te spulberi, ești un abur

Fug...nu pot sa te prind.

Ma gândesc la tine des

La ce mi-ai spune, ce ai ști

Din caiete vechi, ascunse 

Scormonesc în rânduri...poezii.

M-ai ajuta să înțeleg 

Din experiența ta de viață. 

Atâtea lucruri câte-nfrunt

Și când sunt fără speranța. 

Ti-aș spune azi atâtea,

Ti-aș cere mii de sfaturi

De unde să te scot acum?

Din ce colț, de pe ce rafturi?

Când eram copil, țin minte

Te-aș fi scos din poze vechi

Speram că lacrimi șiroaie 

Te făceau să-mi vorbești.

Dar nu te-au înviat cuvinte

N-au smuls vorbe...

Nu a fost ca in povesti.

Eu mă-ntreb de ani de zile

Tot de-atatia tu te odihnești. 

Copacul meu

E vară și cad frunze neobosit

Din copacul de mine sădit.

L-am ținut prea strâns cu spaimă,

Acum pare c-a murit...

Dar nu-i chiar mort,

Căci poartă totuși frunze...

Chiar de mi le scutură în ciudă

Și azi le-alungă cu furtună.

Am vrut prea multe, cred,

L-am solicitat intens.

Am vrut și umbră și soare

Din crengi, leagăn în ploaie.

Dar nici el nu se lasă mai prejos,

Își mută coroana contra mea,

Mă dezgolea de umbra sa,

Mă arunca-n furtuni acide.

Și i-am spus, nu doar o dată,

Ba în cânt... ba în versuri pe piatră,

Că îmi rupe sufletul râzând,

Spunând că are doar o viață.

Aleg să fie mai ușor

Să adun și o povață...

Ce e mult strică uneori,

Fie vorba chiar de soare și apă.

Am să mai vin la umbra ta!

Dar nu ca înainte!

Am să te aleg mai rar în suflet,

Uneori fără cuvinte.

Iar tu...?

Singurătate...îmi dai târcoale iar?

O vreme a fost cald și bine

Acum curenți reci mă trag.

În sfârșit se auzeau

Susuri de izvoare.

Dar ai secat pământul 

Cu-atâta nepăsare.

Vrei să mă cuprinzi din nou

Cu-ale tale brațe reci?

Mă strângi, îmi iei glasul

Nu pot să-ți strig să pleci. 

E o tortura în minte și în suflet 

E cu scrașnet de dinți...

Îmi strângi mâna la ușă 

Către neant mă împingi.

Asa dor să-ți fi fost de mine?

Asa dragă-ți sunt eu?

A trecut timpul să știi 

Nu mai sunt ca-n liceu.

Nu mai am aripi și vise

Nu mai am lacrimi,

Demult sunt plânse.

Aș vrea sa te lași lași mine,

Ca un fost iubit trădat.

Sa pleci râzând sau în suspine

Sa te juri ca m-ai uitat.

Îți spun ca vreau sa trăiesc

Fără tine și azi și mâine.

Și peste ani la fel de bine!

Singurătate, pleacă de la mine!

Mamă...

Trec anii fără tine,

Așa rapid se duc...

Mi-e dor...nu știu de unde,

Din ce vis sa te apuc.

Aș intra'n străfundul minții 

În neanturile'nchise,

Sa te găsesc acolo poate

Impletindu-mi veselă codite.

Dar nu pot, și nu ajung

Ating doar frânturi de vise

Urme slabe am din tine

Și păpuși de timp atinse.

Nici piatra rece nu am mai vazut-o

De ani, căci sunt departe.

Și mi-e teama sa ma-ntorc, s-o vad...

Căci lacrimile se vor întoarce.

Am în mine doar speranța 

Sa ne revedem curând,

Știu sigur ca ma vei recunoaște

Deși ne-au separat ani și pământ.

Și-am sa te strâng în brate tare

Și-am să-ți prezint iubirea și copii.

E-o parte din lupta mea de zi cu zi.

Sa te simt...

Nu doar în străfundurile gândirii.

Iartă-mă

Copil blond cu ochi sinceri,

Iartă-mi, te rog, uitarea

ce te-arunca în abis.

A fost o vreme-n care

Te strigam cu glas răgușit,

O vreme... tânjeam să te ating.

Clipa de azi mă găsește tristă 

Cu tine-n mine, în lanțuri prins.

Numărând secunde, clipe de abis.

Și ce să fac acum?

Uite, m-au expus!

Mă arată, cu sufletul pe sus.

Că sunt întruchiparea

Stâlpilor de gheață,

„Aisberg” îmi strigă-n față.

Știi că te-am căutat!

Știi ploile ce se lăsau

prea des pe acești obraji.

Ai dreptul să țipi acum,

Ai dreptul să ceri,

să mori în străfunduri înecat.

Ești obosit, copil blond...

Cu ochii sinceri, care nici acum

nu concep răul ce-l adun.

Știu că te-am chemat,

Te-am alungat apoi,

Aruncându-te în noroi.

Te rog să mă ierți!

Cu aceste ultime puteri...

ai dreptul orice să-mi ceri.

Vrei să fii liber?

Vrei să alergi în văzduh?

Vrei să fii sclav... De neconceput.

Vrei să te întorci în mine?

Când tu nici n-ai plecat.

Ești în lanțuri, copile... neîncetat.

Iartă-mă... am pierdut cheia

Și-am vrut tiran să par...

Dar sunt mai slabă decât tine,

Ca un pahar de cristal.

Poate ai tu vreo cheie,

Poate lanțuri am eu...

Te țin strâns pe tine,

Așa a fost mereu.

M-ai elibera tu? Copile...

Cu ochii verzi și părul blond.

Sau hai să ne contopim!

Lasă gândul tău vagabond.

Hai să ne îmbrățișăm etern,

Chiar și în acest abis...

Hai să ieșim împreună,

Să spunem c-am învins.

Suflet mic

Aveam ceva şi am pierdut

S-au rupt bucăți din mine

Şi eu m-am pierdut o dată

Cu viața ce a încetat în mine.

Visul n-a fost lung,

 Dar bucuria multă!

Totuşi, în aşa scurt timp

S-a dus tot, într-o secundă.

Deşi mic sufletul meu,

Măsurat in milimetrii

M-ai umplut cândva

De fericire...kilometrii.

Şi să ştiu acum că tu

N-ai sa mai vii niciodată,

Că n-am sa te cunosc

Suflet mic, azi fără viață...

În suflet mi se adânceşte rana

Că eşti primul, dar nu-mi vei spune 'mama'!