Copacul meu

E vară și cad frunze neobosit

Din copacul de mine sădit.

L-am ținut prea strâns cu spaimă,

Acum pare c-a murit...

Dar nu-i chiar mort,

Căci poartă totuși frunze...

Chiar de mi le scutură în ciudă

Și azi le-alungă cu furtună.

Am vrut prea multe, cred,

L-am solicitat intens.

Am vrut și umbră și soare

Din crengi, leagăn în ploaie.

Dar nici el nu se lasă mai prejos,

Își mută coroana contra mea,

Mă dezgolea de umbra sa,

Mă arunca-n furtuni acide.

Și i-am spus, nu doar o dată,

Ba în cânt... ba în versuri pe piatră,

Că îmi rupe sufletul râzând,

Spunând că are doar o viață.

Aleg să fie mai ușor

Să adun și o povață...

Ce e mult strică uneori,

Fie vorba chiar de soare și apă.

Am să mai vin la umbra ta!

Dar nu ca înainte!

Am să te aleg mai rar în suflet,

Uneori fără cuvinte.

Iar tu...?

Singurătate...îmi dai târcoale iar?

O vreme a fost cald și bine

Acum curenți reci mă trag.

În sfârșit se auzeau

Susuri de izvoare.

Dar ai secat pământul 

Cu-atâta nepăsare.

Vrei să mă cuprinzi din nou

Cu-ale tale brațe reci?

Mă strângi, îmi iei glasul

Nu pot să-ți strig să pleci. 

E o tortura în minte și în suflet 

E cu scrașnet de dinți...

Îmi strângi mâna la ușă 

Către neant mă împingi.

Asa dor să-ți fi fost de mine?

Asa dragă-ți sunt eu?

A trecut timpul să știi 

Nu mai sunt ca-n liceu.

Nu mai am aripi și vise

Nu mai am lacrimi,

Demult sunt plânse.

Aș vrea sa te lași lași mine,

Ca un fost iubit trădat.

Sa pleci râzând sau în suspine

Sa te juri ca m-ai uitat.

Îți spun ca vreau sa trăiesc

Fără tine și azi și mâine.

Și peste ani la fel de bine!

Singurătate, pleacă de la mine!