Cu miros de crini,
Adieri de primăvară.
O văd pe ea, firavă...
Dansând în ploaie, dezgolită
De gânduri, de dureri.
Cu buzele-i doar imită
Cântecele... ale ei plăceri.
O privesc de la distanță,
Mi-e frică să mă apropii.
E mică, blondă și tăcută.
E închisă-n lumea ei...
Ca într-un glob de sticlă.
Am trecut de-atâtea ori pe aici
Și puteam s-o iau în brațe.
Puteam să o feresc de tunet,
De grindină, de ceață.
Puteam să o strâng la piept,
Să îi șoptesc în taină
Că lumea e mai mult...
Decât valea asta neagră.
Dar am tăcut de-atâtea ori...
Doar am privit din spate.
Cum se aruncau cuțite
Și vorbe otrăvitoare.
Ar fi trebuit atunci
S-o smulg din toate,
Dar unde s-o duc? mă-ntreb...
Cu mâinile legate.
Mă întorc des pe aici,
Pe aleile acestea...
Mi-e dor de inocența
Care îi stătea-n priviri,
În gânduri și în suflet.
Vin s-o revăd pe-ascuns,
Mi-e teamă de privirea-i
Ce m-ar săgeta adânc...
M-ar certa, m-ar străpunge!
S-ar descătușa de lanțuri,
Totul în jur ar frânge!
Lumea i s-ar prăbuși,
Oglinda s-ar sparge,
În mine, din nou ar muri.
