Iartă-mi, te rog, uitarea
ce te-arunca în abis.
A fost o vreme-n care
Te strigam cu glas răgușit,
O vreme... tânjeam să te ating.
Clipa de azi mă găsește tristă
Cu tine-n mine, în lanțuri prins.
Numărând secunde, clipe de abis.
Și ce să fac acum?
Uite, m-au expus!
Mă arată, cu sufletul pe sus.
Că sunt întruchiparea
Stâlpilor de gheață,
„Aisberg” îmi strigă-n față.
Știi că te-am căutat!
Știi ploile ce se lăsau
prea des pe acești obraji.
Ai dreptul să țipi acum,
Ai dreptul să ceri,
să mori în străfunduri înecat.
Ești obosit, copil blond...
Cu ochii sinceri, care nici acum
nu concep răul ce-l adun.
Știu că te-am chemat,
Te-am alungat apoi,
Aruncându-te în noroi.
Te rog să mă ierți!
Cu aceste ultime puteri...
ai dreptul orice să-mi ceri.
Vrei să fii liber?
Vrei să alergi în văzduh?
Vrei să fii sclav... De neconceput.
Vrei să te întorci în mine?
Când tu nici n-ai plecat.
Ești în lanțuri, copile... neîncetat.
Iartă-mă... am pierdut cheia
Și-am vrut tiran să par...
Dar sunt mai slabă decât tine,
Ca un pahar de cristal.
Poate ai tu vreo cheie,
Poate lanțuri am eu...
Te țin strâns pe tine,
Așa a fost mereu.
M-ai elibera tu? Copile...
Cu ochii verzi și părul blond.
Sau hai să ne contopim!
Lasă gândul tău vagabond.
Hai să ne îmbrățișăm etern,
Chiar și în acest abis...
Hai să ieșim împreună,
Să spunem c-am învins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu