Ea

Plimbându-mă pe alei

Cu miros de crini, 

Adieri de primăvară.

O văd pe ea, firavă...

Dansând în ploaie, dezgolită

De gânduri, de dureri.

Cu buzele-i doar imită

Cântecele... ale ei plăceri. 

O privesc de la distanță, 

Mi-e frică să mă apropii.

E mică, blondă și tăcută. 

E închisă-n lumea ei...

Ca într-un glob de sticlă.

Am trecut de-atâtea ori pe aici

Și puteam s-o iau în brațe.

Puteam să o feresc de tunet,

De grindină, de ceață. 

Puteam să o strâng la piept,

Să îi șoptesc în taină

Că lumea e mai mult...

Decât valea asta neagră.

Dar am tăcut de-atâtea ori...

Doar am privit din spate.

Cum se aruncau cuțite

Și vorbe otrăvitoare.

Ar fi trebuit atunci

S-o smulg din toate,

Dar unde s-o duc? mă-ntreb...

Cu mâinile legate.

Mă întorc des pe aici,

Pe aleile acestea...

Mi-e dor de inocența

Care îi stătea-n priviri,

În gânduri și în suflet.

Vin s-o revăd pe-ascuns, 

Mi-e teamă de privirea-i

Ce m-ar săgeta adânc...

M-ar certa, m-ar străpunge!

S-ar descătușa de lanțuri, 

Totul în jur ar frânge!

Lumea i s-ar prăbuși,

Oglinda s-ar sparge,

În mine, din nou ar muri.