Muzeul

În universul rece, fără lumină
Unde stau la pândă hoții
Sperând să prindă o zi senină...
La colțul de stradă fără intersecție
Sfârșit de drum... să nu-mi ții vreo lecție.

E o vitrină sau un muzeu falimentat
Cu trupuri de sticlă, unul singur de fapt.
Expus din stadii incipiente...
Expus gol, învelit în sentimente.
Aruncat în colț, jefuit de sute.
Înălțat pe tronuri... din nimic făcute!
Cu rochie din pânze de păianjeni
Cu trupul gol, sfârtecat de vânt
O rochie mov, și dantelă-n păr
Un zâmbet știrb, o voce înceată.
Toate... au fost o dată.

Le mângâi cu degete de plumb
Le mângâi, cu respirația tăiată.
Le simt mirosul de mucegai... uitat
Din poveștile celor mari,
Dintre atâtea "a fost odată"

Inspir atâta praf de plumb
Și cred că-i pulbere de stele.
Nu degeaba tușesc și mă inund
Devin foc, lacrimile mele.
Deși ard până-n străfund
Mă taie-n suflet peste noapte
Contrar opiniilor omenești...
Le țin tot mai aproape.

Cumva mă hrănesc din interior
În simțuri adânc înrădăcinate,
Sunt trupuri ce-am fost eu...
Sunt variantele uitate!
Le expun pe rând în vise,
Le citesc și recitesc pe toate,
Ce puteam să spun, să fac,
Și acum nu se mai poate.

Zidul

Pășesc pe holuri noi

După multe uși închise

Realizez intr-o secunda 

Aici mor si se nasc vise. 

Curg lacrimi dincolo de sticla

Plina de amprente, de dor...

Suntem asa aproape,

Prin zidul transparent 

Unde viruși mor...

Te vad zăcând in liniște

Iar zidul nu pot sa-l patrund.

Difuzorul asta baraie,

Mor...când glasul ti-l aud.

As rupe din mine totul

Ca sa iau ce suferi tu acum.

As lua eu durerea, plânsul...

As face totul in mine scrum.

Dar nu pot decât sa te privesc

Să îți mângâi chipul trist. 

Să te tin de mana ziua...

Să visam in Paradis.

Tăcere

Se adună gândurile-n sine

Negrăite... atent se contopesc.

Arată ca un monstru mitic,

Doar că-i înlăuntrul celor

Ce, vrând-nevrând, îl cresc.

Se izbește-n toată forța

De pereții sufletului prins,

Ce-i devine hrană, casă...

Și nici măcar nu l-a atins.

L-ar striga pe nume să-l oprească,

Dar nu-i știe chemarea nicicum,

Căci e un amalgam de toate:

Vorbe, fapte, gânduri... scrum.

S-a hrănit cu neputința

De a vorbi deschis mereu,

Și-a făcut loc ca să crească,

Monstrul din sufletul greu.

Se transformă uneori,

Aruncându-și în trup spinii,

Face să-l doară-n simțuri,

Trupul îi pulsează-n haos,

Mai ales în nopțile adânci,

albe... alergând fără repaus.

Amageste-n gânduri deseori,

Martir... îi strigă-n simțuri!

Nu vrea libertate, nu vrea soare,

Îi place bezna nopților albe. 

E locul lui în sufletele mute

De vorbe, gânduri, fapte... scrum.

Vreodată îl va învinge?

Trupul chinuit, în suflet și gând...

Cu durere și spini în mână,

Să rupă sigiliul, cu buzele arse,

„Hei, am ceva să-ți spun.”

Ploi și plumb

A fost cod roșu de ploi.
Au curs din nori de toate!
Stropi fierbinți ce ard,
prin haine, sufletul...
Ce nu știe să noate.
Ce acolo, în pătratul lui,
surprins în metri cubi de ape,
se agață de orice... speranțe.

Tot vin rafale, rând pe rând,
reci, fierbinți, acidifiate...
Pornesc râzând din umbre,
strigă: „Hai să vezi că poate!”

Dar în suflet are plumb;
apa nu știe să calce...
Și de-ar ști... din suflet,
plumbul n-o să-l lase.

E ca o ancoră acum;
se afundă în mare.
Și de-ar fi colaci în jur,
nu vede vreo scăpare.

Căci din suflet, plumbul
apasă tot mai tare...
Și să lupte pentru viață.
Tot din suflet ... doare.

Nu apa îl sufoca acum
Ci sufletu-i mare...
Îl biciuieste intens
Pentru plumb, pentru salvare.

Ii tremura mâinile în ape
Atingând firele de-acid..
Poate sa topească plumbul?
Poate sa se piarda-n mare?

Auzu-i pierdut, vederea toată..
E liniște în jur, totodată zarvă.
Atinge fundul marii, plumbul
Și ploaia de la suprafață.
Se simt fiori de-acid
Lacrimi sau din ger...petale.
Înfășoară plumbul, trupul...
Rămâne gol, pierdut în mare.

Ea

Plimbându-mă pe alei

Cu miros de crini, 

Adieri de primăvară.

O văd pe ea, firavă...

Dansând în ploaie, dezgolită

De gânduri, de dureri.

Cu buzele-i doar imită

Cântecele... ale ei plăceri. 

O privesc de la distanță, 

Mi-e frică să mă apropii.

E mică, blondă și tăcută. 

E închisă-n lumea ei...

Ca într-un glob de sticlă.

Am trecut de-atâtea ori pe aici

Și puteam s-o iau în brațe.

Puteam să o feresc de tunet,

De grindină, de ceață. 

Puteam să o strâng la piept,

Să îi șoptesc în taină

Că lumea e mai mult...

Decât valea asta neagră.

Dar am tăcut de-atâtea ori...

Doar am privit din spate.

Cum se aruncau cuțite

Și vorbe otrăvitoare.

Ar fi trebuit atunci

S-o smulg din toate,

Dar unde s-o duc? mă-ntreb...

Cu mâinile legate.

Mă întorc des pe aici,

Pe aleile acestea...

Mi-e dor de inocența

Care îi stătea-n priviri,

În gânduri și în suflet.

Vin s-o revăd pe-ascuns, 

Mi-e teamă de privirea-i

Ce m-ar săgeta adânc...

M-ar certa, m-ar străpunge!

S-ar descătușa de lanțuri, 

Totul în jur ar frânge!

Lumea i s-ar prăbuși,

Oglinda s-ar sparge,

În mine, din nou ar muri.

Neagra carare

Pe alei nemăturate.

Anotimpuri trec 

Adie amintiri moarte

Și lasă puhoi...

De vise, de oameni.

Printre bănci uzate.

Se înșiră funii

Ce aerul ii-l iau

Il cheamă în șoapte

O liniște amăgitoare.

Nu există noapte

Dar nici soare nu-i.

O fata morgana

Sunt umbre false

Ce îmbrățișează lent.

Uneori vede stele

Ce rapid se sting

Mâinile devin plumb

Nimic nu ating.

Propriul corp, nici atat

Cu greata de sine

Își ia avant.

Cu ochii închiși

Cu respirația tăiată 

Cu inima in gat 

Și în auz o suierare.

Cu gândul departe

Nici pentru sine

Nu-i de valoare.

Alt gand își sare rândul

Se înghesuie în fața 

"Să pășesc 'nainte...

Găsesc lumina?

Găsesc soare?

Poate cad...într-o imbratisare"

Mă gândesc la tine...

Ma gândesc la tine des

Poate nu atât...ca înainte

Îmi apari în vis, în vers

Putin cât să te pot prinde.

Sau mă prefac că ești 

Îmi închipui că te-ating.

Te spulberi, ești un abur

Fug...nu pot sa te prind.

Ma gândesc la tine des

La ce mi-ai spune, ce ai ști

Din caiete vechi, ascunse 

Scormonesc în rânduri...poezii.

M-ai ajuta să înțeleg 

Din experiența ta de viață. 

Atâtea lucruri câte-nfrunt

Și când sunt fără speranța. 

Ti-aș spune azi atâtea,

Ti-aș cere mii de sfaturi

De unde să te scot acum?

Din ce colț, de pe ce rafturi?

Când eram copil, țin minte

Te-aș fi scos din poze vechi

Speram că lacrimi șiroaie 

Te făceau să-mi vorbești.

Dar nu te-au înviat cuvinte

N-au smuls vorbe...

Nu a fost ca in povesti.

Eu mă-ntreb de ani de zile

Tot de-atatia tu te odihnești.