Ploi și plumb

A fost cod roșu de ploi.
Au curs din nori de toate!
Stropi fierbinți ce ard,
prin haine, sufletul...
Ce nu știe să noate.
Ce acolo, în pătratul lui,
surprins în metri cubi de ape,
se agață de orice... speranțe.

Tot vin rafale, rând pe rând,
reci, fierbinți, acidifiate...
Pornesc râzând din umbre,
strigă: „Hai să vezi că poate!”

Dar în suflet are plumb;
apa nu știe să calce...
Și de-ar ști... din suflet,
plumbul n-o să-l lase.

E ca o ancoră acum;
se afundă în mare.
Și de-ar fi colaci în jur,
nu vede vreo scăpare.

Căci din suflet, plumbul
apasă tot mai tare...
Și să lupte pentru viață.
Tot din suflet ... doare.

Nu apa îl sufoca acum
Ci sufletu-i mare...
Îl biciuieste intens
Pentru plumb, pentru salvare.

Ii tremura mâinile în ape
Atingând firele de-acid..
Poate sa topească plumbul?
Poate sa se piarda-n mare?

Auzu-i pierdut, vederea toată..
E liniște în jur, totodată zarvă.
Atinge fundul marii, plumbul
Și ploaia de la suprafață.
Se simt fiori de-acid
Lacrimi sau din ger...petale.
Înfășoară plumbul, trupul...
Rămâne gol, pierdut în mare.

Ea

Plimbându-mă pe alei

Cu miros de crini, 

Adieri de primăvară.

O văd pe ea, firavă...

Dansând în ploaie, dezgolită

De gânduri, de dureri.

Cu buzele-i doar imită

Cântecele... ale ei plăceri. 

O privesc de la distanță, 

Mi-e frică să mă apropii.

E mică, blondă și tăcută. 

E închisă-n lumea ei...

Ca într-un glob de sticlă.

Am trecut de-atâtea ori pe aici

Și puteam s-o iau în brațe.

Puteam să o feresc de tunet,

De grindină, de ceață. 

Puteam să o strâng la piept,

Să îi șoptesc în taină

Că lumea e mai mult...

Decât valea asta neagră.

Dar am tăcut de-atâtea ori...

Doar am privit din spate.

Cum se aruncau cuțite

Și vorbe otrăvitoare.

Ar fi trebuit atunci

S-o smulg din toate,

Dar unde s-o duc? mă-ntreb...

Cu mâinile legate.

Mă întorc des pe aici,

Pe aleile acestea...

Mi-e dor de inocența

Care îi stătea-n priviri,

În gânduri și în suflet.

Vin s-o revăd pe-ascuns, 

Mi-e teamă de privirea-i

Ce m-ar săgeta adânc...

M-ar certa, m-ar străpunge!

S-ar descătușa de lanțuri, 

Totul în jur ar frânge!

Lumea i s-ar prăbuși,

Oglinda s-ar sparge,

În mine, din nou ar muri.

Neagra carare

Pe alei nemăturate.

Anotimpuri trec 

Adie amintiri moarte

Și lasă puhoi...

De vise, de oameni.

Printre bănci uzate.

Se înșiră funii

Ce aerul ii-l iau

Il cheamă în șoapte

O liniște amăgitoare.

Nu există noapte

Dar nici soare nu-i.

O fata morgana

Sunt umbre false

Ce îmbrățișează lent.

Uneori vede stele

Ce rapid se sting

Mâinile devin plumb

Nimic nu ating.

Propriul corp, nici atat

Cu greata de sine

Își ia avant.

Cu ochii închiși

Cu respirația tăiată 

Cu inima in gat 

Și în auz o suierare.

Cu gândul departe

Nici pentru sine

Nu-i de valoare.

Alt gand își sare rândul

Se înghesuie în fața 

"Să pășesc 'nainte...

Găsesc lumina?

Găsesc soare?

Poate cad...într-o imbratisare"

Mă gândesc la tine...

Ma gândesc la tine des

Poate nu atât...ca înainte

Îmi apari în vis, în vers

Putin cât să te pot prinde.

Sau mă prefac că ești 

Îmi închipui că te-ating.

Te spulberi, ești un abur

Fug...nu pot sa te prind.

Ma gândesc la tine des

La ce mi-ai spune, ce ai ști

Din caiete vechi, ascunse 

Scormonesc în rânduri...poezii.

M-ai ajuta să înțeleg 

Din experiența ta de viață. 

Atâtea lucruri câte-nfrunt

Și când sunt fără speranța. 

Ti-aș spune azi atâtea,

Ti-aș cere mii de sfaturi

De unde să te scot acum?

Din ce colț, de pe ce rafturi?

Când eram copil, țin minte

Te-aș fi scos din poze vechi

Speram că lacrimi șiroaie 

Te făceau să-mi vorbești.

Dar nu te-au înviat cuvinte

N-au smuls vorbe...

Nu a fost ca in povesti.

Eu mă-ntreb de ani de zile

Tot de-atatia tu te odihnești. 

Copacul meu

E vară și cad frunze neobosit

Din copacul de mine sădit.

L-am ținut prea strâns cu spaimă,

Acum pare c-a murit...

Dar nu-i chiar mort,

Căci poartă totuși frunze...

Chiar de mi le scutură în ciudă

Și azi le-alungă cu furtună.

Am vrut prea multe, cred,

L-am solicitat intens.

Am vrut și umbră și soare

Din crengi, leagăn în ploaie.

Dar nici el nu se lasă mai prejos,

Își mută coroana contra mea,

Mă dezgolea de umbra sa,

Mă arunca-n furtuni acide.

Și i-am spus, nu doar o dată,

Ba în cânt... ba în versuri pe piatră,

Că îmi rupe sufletul râzând,

Spunând că are doar o viață.

Aleg să fie mai ușor

Să adun și o povață...

Ce e mult strică uneori,

Fie vorba chiar de soare și apă.

Am să mai vin la umbra ta!

Dar nu ca înainte!

Am să te aleg mai rar în suflet,

Uneori fără cuvinte.

Iar tu...?

Singurătate...îmi dai târcoale iar?

O vreme a fost cald și bine

Acum curenți reci mă trag.

În sfârșit se auzeau

Susuri de izvoare.

Dar ai secat pământul 

Cu-atâta nepăsare.

Vrei să mă cuprinzi din nou

Cu-ale tale brațe reci?

Mă strângi, îmi iei glasul

Nu pot să-ți strig să pleci. 

E o tortura în minte și în suflet 

E cu scrașnet de dinți...

Îmi strângi mâna la ușă 

Către neant mă împingi.

Asa dor să-ți fi fost de mine?

Asa dragă-ți sunt eu?

A trecut timpul să știi 

Nu mai sunt ca-n liceu.

Nu mai am aripi și vise

Nu mai am lacrimi,

Demult sunt plânse.

Aș vrea sa te lași lași mine,

Ca un fost iubit trădat.

Sa pleci râzând sau în suspine

Sa te juri ca m-ai uitat.

Îți spun ca vreau sa trăiesc

Fără tine și azi și mâine.

Și peste ani la fel de bine!

Singurătate, pleacă de la mine!

Mamă...

Trec anii fără tine,

Așa rapid se duc...

Mi-e dor...nu știu de unde,

Din ce vis sa te apuc.

Aș intra'n străfundul minții 

În neanturile'nchise,

Sa te găsesc acolo poate

Impletindu-mi veselă codite.

Dar nu pot, și nu ajung

Ating doar frânturi de vise

Urme slabe am din tine

Și păpuși de timp atinse.

Nici piatra rece nu am mai vazut-o

De ani, căci sunt departe.

Și mi-e teama sa ma-ntorc, s-o vad...

Căci lacrimile se vor întoarce.

Am în mine doar speranța 

Sa ne revedem curând,

Știu sigur ca ma vei recunoaște

Deși ne-au separat ani și pământ.

Și-am sa te strâng în brate tare

Și-am să-ți prezint iubirea și copii.

E-o parte din lupta mea de zi cu zi.

Sa te simt...

Nu doar în străfundurile gândirii.