Îmi zâmbesc din pereți chipuri străine
Ei ziceau că mă cunosc de ani de zile...
Ziceau... că le-a pierit și glasul
Au fugit și mi-au ucis umbra și pasul.
Parcă nu vreau să recunosc pe nimeni
Mă privesc rar, zâmbesc șoptind „străine”
Tăcerea lor nu încetează,
Cuvinte n-au, deșert fără oază.
Se lovesc și azi ecouri de pupile
Câte lacrimi au curs, și vorbe de bine.
Singurătatea m-a ales închizându-mă de mine
Tot mă caut, mă găsesc, mă pierd în rime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu