În universul rece, fără lumină
Unde stau la pândă hoții
Sperând să prindă o zi senină...
La colțul de stradă fără intersecție
Sfârșit de drum... să nu-mi ții vreo lecție.
E o vitrină sau un muzeu falimentat
Cu trupuri de sticlă, unul singur de fapt.
Expus din stadii incipiente...
Expus gol, învelit în sentimente.
Aruncat în colț, jefuit de sute.
Înălțat pe tronuri... din nimic făcute!
Cu rochie din pânze de păianjeni
Cu trupul gol, sfârtecat de vânt
O rochie mov, și dantelă-n păr
Un zâmbet știrb, o voce înceată.
Toate... au fost o dată.
Le mângâi cu degete de plumb
Le mângâi, cu respirația tăiată.
Le simt mirosul de mucegai... uitat
Din poveștile celor mari,
Dintre atâtea "a fost odată"
Inspir atâta praf de plumb
Și cred că-i pulbere de stele.
Nu degeaba tușesc și mă inund
Devin foc, lacrimile mele.
Deși ard până-n străfund
Mă taie-n suflet peste noapte
Contrar opiniilor omenești...
Le țin tot mai aproape.
Cumva mă hrănesc din interior
În simțuri adânc înrădăcinate,
Sunt trupuri ce-am fost eu...
Sunt variantele uitate!
Le expun pe rând în vise,
Le citesc și recitesc pe toate,
Ce puteam să spun, să fac,
Și acum nu se mai poate.
