Negrăite... atent se contopesc.
Arată ca un monstru mitic,
Doar că-i înlăuntrul celor
Ce, vrând-nevrând, îl cresc.
Se izbește-n toată forța
De pereții sufletului prins,
Ce-i devine hrană, casă...
Și nici măcar nu l-a atins.
L-ar striga pe nume să-l oprească,
Dar nu-i știe chemarea nicicum,
Căci e un amalgam de toate:
Vorbe, fapte, gânduri... scrum.
S-a hrănit cu neputința
De a vorbi deschis mereu,
Și-a făcut loc ca să crească,
Monstrul din sufletul greu.
Se transformă uneori,
Aruncându-și în trup spinii,
Face să-l doară-n simțuri,
Trupul îi pulsează-n haos,
Mai ales în nopțile adânci,
albe... alergând fără repaus.
Amageste-n gânduri deseori,
Martir... îi strigă-n simțuri!
Nu vrea libertate, nu vrea soare,
Îi place bezna nopților albe.
E locul lui în sufletele mute
De vorbe, gânduri, fapte... scrum.
Vreodată îl va învinge?
Trupul chinuit, în suflet și gând...
Cu durere și spini în mână,
Să rupă sigiliul, cu buzele arse,
„Hei, am ceva să-ți spun.”
