Copacul meu

E vară și cad frunze neobosit

Din copacul de mine sădit.

L-am ținut prea strâns cu spaima

Acum pare c-a murit...

Dar nu-i chiar mort, 

Caci poarta totuși frunze...

Chiar de mi le scutura în ciuda

Si azi le-alunga cu furtuna.

Am vrut prea multe cred

L-am solicitat intens

Am vrut si umbra și soare

Din crengi, leagăn în ploaie.

Dar nici el nu se lasă mai jos

Își muta coroana contra mie

Ma dezgolea de umbra sa

Ma arunca-n furtuni acide.

Și i-am spus, nu doar o data

Ba în cant...ba in versuri pe piatra

Ca îmi rupe sufletul râzând

Spund ca are doar o viață.

Aleg sa fie mai ușor 

Sa adun și o povață...

Ce e mult strica uneori 

Fie vorba chiar de soare și apa

Am sa mai vin la umbra ta!

Dar nu ca înainte!

Am sa te aleg mai rar în suflet

Uneori fara cuvinte.

Iar tu...?

Singurătate...îmi dai târcoale iar?

O vreme a fost cald și bine

Acum curenți reci mă trag.

În sfârșit se auzeau

Susuri de izvoare.

Dar ai secat pământul 

Cu-atâta nepăsare.

Vrei să mă cuprinzi din nou

Cu-ale tale brațe reci?

Mă strângi, îmi iei glasul

Nu pot să-ți strig să pleci. 

E o tortura în minte și în suflet 

E cu scrașnet de dinți...

Îmi strângi mâna la ușă 

Către neant mă împingi.

Asa dor să-ți fi fost de mine?

Asa dragă-ți sunt eu?

A trecut timpul să știi 

Nu mai sunt ca-n liceu.

Nu mai am aripi și vise

Nu mai am lacrimi,

Demult sunt plânse.

Aș vrea sa te lași lași mine,

Ca un fost iubit trădat.

Sa pleci râzând sau în suspine

Sa te juri ca m-ai uitat.

Îți spun ca vreau sa trăiesc

Fără tine și azi și mâine.

Și peste ani la fel de bine!

Singurătate, pleacă de la mine!